Just call me MOM

Deci, da. Am nascut! AM UN COPIL!!!!!!! Unghiuta este viu si nevatamat (desi e in mainile mele si ale lu' ta-su de 11 zile, iar de 6 zile e exclusiv in mainile noastre, ca am venit acasa). Deci, da, cezariana. Nu, copilul n-are nimic, niciun sindrom, nicio boala, e super ok. Mama lui e bine si ea, a devenit experta in schimbat scutece (apropo, ma gandesc la un biznis - tre' sa pot face ceva bani din ATATA rahat de bebelus!) si a inceput sa se cam prinda de ce plange copchilu' cand plange. Am lapte, ce bine, copilul e alimentat exclusiv la san. Depresie... hmmmm, am cam facut, dar doar asa, un puiut, alimentat si de oboseala cronica, cred (6 zile in maternitate am dormit maximum 10 ore. Adunate.), dar acum vreau sa cred ca am depasit momentul. Si, da, am avut celebrele "zile cu lacrimi", cand plangi ca proasta degeaba, fara niciun motiv si niciun sens. Acum nu mai plang. Sunt doar obosita.
Dar sunt mai ales recunoscatoare pentru marele DAR pe care l-am capatat. Si pentru domul sot si tata, care s-a purtat exemplar cu nevasta lauza si depresata, iar pentru copil este, cu siguranta THE BEST DAD IN THE WORLD, dupa cum scrie si pe tricoul sau. Si pentru mama, care vine aproape zilnic sa socializeze cu nepotul, sa-i mai calce din hainute si sa ma lase pe mine sa dorm sau sa scot cainele afara. Si pentru socrii, a caror mobilizare materiala si emotionala a fost mai mult decat emotionanta. Si pentru toti cei care ne-au adus daruri sau care doar s-au gandit cu drag la noi!

D Day-1?

Ieri am fost la control. Unghiuta pare hotarat sa se spanzure cu cordonul ombilical (de plictiseala, probabil), asa ca maine mergem din nou. Cu arme si bagaje - pregatiti pentru eventualitatea de a ramane sa croim un buzunaras prin care sa extragem cupilul cu preocupari bizare. Abia ce ma obisnuisem cat de cat cu ideea ca voi naste natural - se pare ca nu mai e tocmai o optiune, intrucat colul e foarte inchis, iar termenul e pe 14. Booon... Nemancata de cateva ore, plimb prin cap doua idei.
1. Ce bine ar fi sa fie maine! Sa-l vad, sa stiu ca e intreg, ca le are pe toate la locul lor, ca n-are niciun sindrom. Sa nu trebuiasca sa ma mai gandesc la perimetrul cranian si la ce inseamna el (frate, cartea lu' domnu' Capraru - o fi ea de temelie - dar pe mine a reusit sa ma nevrozeze, parol), la distanta dintre nu-stiu-ce si nu-stiu-ce, la ce-o face copilu' meu in burta si daca nu cumva acum, chiar in clipa asta, el nu trage din rasputeri de cordonul ala...
2. Daca n-am sa ma descurc...? Adica, stiu ca am mai citit cate o carte sau un blog, chiar si vreo doua forumuri si ca, teoretic, sunt macar mai bine pregatita decat altii (btw: cica o tipa tinerica, prima din grupul ei de prietene care se maritase si ramasese gravida, statea la o cafea cu fetele, povestindu-le despre ultima echo. Si le zicea ea incantata cum doctorul i-a zis ca plodu' din burta tot mesteca ceva in timpul examinarii, probabil un deget sau niste lichid amniotic. "Ghiciti ce mesteca?", zice ea. "Nu stiu, fata, poate gasise vreo guma pe care ai inghitit-o tu mai demult", isi da cu parerea alta. ). Dar, daca n-o sa stiu ce sa fac?! Daca Unghiuta o sa urle in continuu si eu n-o sa fiu in stare sa-l linistesc? Daca n-o sa am lapte? Daca fac depresie? Daca e bolnav? Daca or sa fie complicatii? DACA...? Si tot asa!
D-aia zic, ma duc sa spal vasele, sa intind rufele si sa-mi fac bagajul.
Sigur o sa fie bine!